Prin diversele strategii şi mijloace pe care le are la îndemână, profesorul de Religie trebuie să reuşească în lucrarea lui să înlăture temerile care îi frământă pe adolescenţi: teama de a nu fi luaţi în seamă, teama de a fi neînţeleşi, marginalizaţi, minimalizaţi şi ironizaţi, teama de a fi sancţionaţi pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi, teama de a nu se cunoaşte destul de bine sau teama de banal sau de obişnuit.
Pentru a contura însă la alţii o practică şi o cultură spirituală solidă, profesorul de Religie trebuie să ajungă să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind astfel un model pentru „ucenicii“ săi. Hristos, astfel, ne cere, nu să dăm din prisosul nostru sau din putinul nostru, ci ne cere: să dăm ce nu avem!

Pentru a înţelege acest aspect, voi reda o povestioară, plină de tâlc, a poetului francez Henri Michaux (1899-1998):
Într-o manăstire se prezintă un candidat la călugărie. Acesta îi mărturiseşte stareţului:
– Să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am. Staretul, în loc să îl respingă,îi răspunde:
– Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dăndu-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuşi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din puţinul nostru, ci din neavutul nostru, din ceea ce ne lipseşte. Dăruind altuia ce nu avem – credinta, nadejde, iubire, pace, libertare, cumpătare, curaj, dreptate – le vom dobândi şi noi.
Dând ce nu avem, dobândim şi noi, cei goi, cei pustiiţi, cei deznădăjduiţi, cei neînţelepţi, cei necumpătaţi, cei slabi, cele ce ne lipsesc. Dând ce nu avem, dobândim, ca un bumerang, ceea ce – cu nemaivăzută obrăznicie – am îndrăznit a dărui altuia. Lecţia e valabilă pentru orice om indiferent ce statut are: creştin, cleric, profesor de religie sau mirean.

Profesorul de religie, îndeosebi, să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu cadă în deznădejde, profesorul care, din cauza evenimentelor actuale, îşi simte lăuntrul pustiit, bântuit de slăbiciune, cuprins de întuneric şi secetă, să nu ia câtuşi de puţin aminte la toate aceste ispite.
Să dea copiilor care vin la el – ca să afle ce este credinţa, cum trebuie ea să fie, să dobândescă întărire, lumină şi nădejde – ceea ce ei aşteaptă de la el şi ceea ce el, prea bine ştie, că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea şi, dăruindu-le, se vor răsfrânge şi asupra sa, se va milui şi el din ceea ce a facut acestora.

Prin cuvintele poetului francez ni se lămureşte mai în adâncime textul din Evanghelia după Matei, cap. 25 care ne vorbeşte despre Infricoşata Judecată: Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care şi ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care şi ei tânjau, celui bolnav şi închis, atenţia de care şi ei duceau lipsă?
Secretul statutului profesorului de religie se arată a fi: să îndrăznească a da ceea ce vremelnic se întâmplă să îi lipsească.

Iată paradoxul creştin în toată deplinătatea, virtutea şi măreţia lui. Dar iata şi promisiunea şocantă: dăruin ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai dat din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupra noastră, se întoarce la noi ca un bumerang şi ne împlineşte. Ceea ce dai aceea primeşti. Acest aspect îl subliniează şi Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte:
Fericiţi cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. (Mt. 5, 1-5)
Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii (Mt. 7, 12)

Sau în Rugaciunea „Tatăl nostru” în a cincea cerere, „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri”, Hristos ne povătuieşte să iertăm greşiţilor noştri pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte nouă. Aici întâlnim o implicare şi o infinită indulgenţa faţă de păcatele celorlalţi. Prin urmare, noi facem începutul iertarii noastre, noi suntem stapânii judecarii noastre. Acela care iartă semenului său renuntă la orice ambiţie personală, la orgoliul său, căci de cele mai multe ori omul trebuie să ierte ceea ce socoteşte drept atingere a demnităţii sale, drept încălcare a drepturilor sale.
În cererea a cincea suntem făcuţi judecătorii hotărârii de iertare a propriilor noastre păcate, potrivit legii înscrise în Evanghelia Domnului : „Cu ce judecată veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi, şi cu ce măsura veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7, 2).

Vrem să fim iertaţi dar se cuvine să fim dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, chiar şi mofturile, se cuvine atuci să luăm aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. La Faptele Apostolilor (20,35) Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da, decât a lua.”
Atunci când cuvintele noastre nu mai au putere, să vorbească cu putere însăşi viaţa noastră, faptele noastre. Hristos a atenţionat pe toţi cei ce-L mărturisesc în faţa oamenilor: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).