Suntem oameni și suntem egali, dar și diferiți

Egalitatea oamenilor în fața lui Dumnezeu

Deși teoria evoluției susține că omul este produsul întâmplării într-un cosmos fără rost, Sfânta Scriptură ne învață că ființa umană a fost creată de Dumnezeu: ”Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor. Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem.” (Faptele 17:26-28).

Egalitatea tuturor oamenilor rezultă tocmai în virtutea faptului că am fost creați de Dumnezeu, egalitate ce există numai în Dumnezeu: ”Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”. (Ioan 15,4-5)

Cu toate acestea, rasismul existe. Deși teoretic el nu este acceptat, nu este suficient ca oamenii să cunoască realitatea, trebuie să le fie sensibilizată şi inima, adică persoana lăuntrică.

Iubirea aproapelui

Răpiţi fiind de grija zilei, în goana noastră după cele lumeşti, uităm de această noţiune-cheie a credinţei ortodoxe, dragostea pentru aproapele. Întâi de toate, este bine să ne întrebăm dacă ştim cu adevărat cine este aproapele nostru. Desigur, primul gând ne va duce către părinţi, fraţi, surori, rude şi prieteni. Dar oare când Hristos ne-a spus să ne iubim unul pe altul s-a referit doar la persoanele din anturajul imediat? Sigur că nu.

În creştinism „aproapele” este fiecare om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, indiferent cum am cântări noi cu minţile noastre omeneşti: ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”(Matei 5, 44-48), ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos.

Ca să urmăm această poruncă trebuie să avem curaj, să avem putere, căci, de cele mai multe ori, invidia, ura, mândria şi nepăsarea ne împiedică să urmăm învăţătura hristică. Astfel, nu o dată am fost cei care am ignorat un om pentru că, din puţinătatea credinţei noastre, nu am văzut aproapele despre care ne vorbeşte Mântuitorul Hristos. Am nesocotit oamenii din jur judecându-i, indiferent dacă au greşit sau nu, lucru pe care, evident, nu suntem abilitaţi să îl facem: ”Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.”(Matei 7,1-2)

”Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, și umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, jertfă”(Efeseni 5:1-2), se spune referatul biblic.

”A umbla în iubire” înseamnă, printre altele, a-i iubi pe oameni aşa cum îi iubeşte Dumnezeu, indiferent de culoarea pielii ori de etnia lor: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă”. (Marcu 12:31).

Dragostea către aproapele, este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui binele, de aceea, Mântuitorul o şi numeşte semnul de recunoaştere al creştinului: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii(In. 13, 35).

Împlinirea dragostei către Dumnezeu se poate cunoaşte, numai în dragostea către aproapele. Sfântului Apostol Ioan spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său(I Ioan 4, 20-21), iar Sfântul Antonie cel Mare spune: ”Fă bine celui ce te nedreptăteşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu.”

Măsura dragostei către aproapele este dragostea către noi înşine, după porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” (Matei 22, 38), şi „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea(Luca 6, 31).

Sfântul Apostol Pavel spune: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.(I Cor. 13, 4-7).

Din dragostea către aproapele răsar: răbdarea, bunătatea, îngăduinţa, blândeţea, mila, recunoştinţa, cinstea şi dreptatea.

Datoriile faţă de semeni au fost precizate chiar de Mântuitorul în Sfânta Evanghelie:

celui ce voieşte …să îţi ia haina ta, lasă-i şi cămaşa” (Mt. 5, 40);          

”celui ce te bate pe tine peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt… (Lc. 6, 29)

 ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine celor ce vă bleastămă” (Lc. 6, 35).

Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către Dumnezeu. ”Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut„ (Matei 25,40)

Acceptarea aproapelui

Legea cea mai profundă a vieţii nu constă numai în a nu face răul, ci în a face binele, ceea ce înseamnă, în primul rând, a-l accepta pe celălalt, a realiza unitatea fără de care până şi cea mai paşnică societate poate deveni un iad autentic.

Relațiile cu ceilalți oameni, numiți de Sfânta Scriptură ”aproapele nostru”, le purtăm în noi. Dacă ar fi, însă, să răspundem la întrebarea: Cine este aproapele nostru? răspunsul ni-l dă Însuşi Mântuitorul, în frumoasa parabolă despre samarineanul milostiv (Luca 10, 29-37), care a legat rănile şi a dat ajutor celui căzut între tâlhari, fără să cerceteze cine este el. Putem spune că aproapele nostru este orice om, fără nici un fel de deosebire.

După învăţătura creştină, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată Ceresc. Toţi sunt creaţi după „Chipul lui Dumnezeu”: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, în Iisus Hristos(Galateni. 3, 28).

Suntem adânc legați de toți semenii noștri iar mântuirea ne este condiționată de o rețea de relații care ne ține strâns laolaltă. Plasa care ne cuprinde pe toți este determinată de o singură regulă, aceea a reciprocității: ”Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).

Acest tip de reciprocitate își are originea în Evanghelie și este reluat de Sfinții Părinți. Iertarea este o acţiune tainică ce restaurează o plinătate pierdută, aşa încât bunătatea să poată domni din nou în noi înşine. Iertarea nu e o lucrare ce ţine de lege, ci de etică.

Din punct de vedere legal, oricine mă lezează trebuie pedepsit şi, până când nu va fi pedepsit, nu se va împlini legea, în timp ce din punct de vedere al conştiinţei, încălcarea legii morale nu necesită o reparaţie legală, ci necesită restaurarea unităţii şi a iubirii, ceea ce nu poate realiza nici o lege din lume. Numai iertarea reciprocă are această putere. Dacă ne vom ierta unii pe ceilalţi, atunci şi Dumnezeu ne va ierta pe noi. Numai această iertare reciprocă, repet, a noastră faţă de semenii noştri şi a lor faţă de noi, la care se adaugă iertarea lui Dumnezeu faţă de noi, ne va putea purifica temeinic conştiinţa, numai astfel va putea domni lumina în lume. În adâncurile sale, fiecare om e însetat de o asemenea purificare şi o caută din toate puterile: „Iartă-l pe aproapele tău, ca să fii și tu iertat” (Matei 6, 14).

”Dăruind vei dobândi”

În logica creștină, dobândim doar în măsura în care reușim să dăruim, doar ”risipind” dragostea, suntem în stare să o păstrăm. Doar dăruind iertare, vom primi și noi iertarea de la Dumnezeu. Felul în care gestionăm relația cu aproapele devine monedă de schimb în relația noastră cu Dumnezeu.

Nu putem trăi fără relații de calitate, fără apropiere, fără dragoste. Dar dragostea este paradoxală, în același timp, dă putere și vulnerabilizează. Dragostea ne face să ne dăm jos măștile și armurile și să ne vedem unii pe alții așa cum suntem, cu sensibilități tulburătoare de cele mai multe ori. Fără iertare, rănile pe care ni le producem unii altora s-ar adânci atât de mult, încât ne-ar ucide în cele din urmă. Să învățăm să iertăm și să învățăm să primim iertarea celorlalți cu smerenie.

Abia în felul acesta ne vom apropia de Dumnezeu și vom putea să primim iertarea lui, cea cu totul lipsită de reproșuri, care răscumpără trecutul și face să dispară până și cicatricile vechilor răni. Indiferent cum am cântări noi cu minţile noastre omeneşti, trebuie să urmăm îndemnul Mântuitorului și să-i iubim şi pe cei care ne-au făcut viaţa amară, pentru că şi ei sunt fraţii şi surorile noastre, căci şi Mântuitorul Hristos, pe Cruce fiind, a rugat pe Tatăl să-i ierte pe cei care L-au răstignit. Prin această întâmplare Domnul Iisus Hristos ne-a dat unul dintre cele mai frumoase şi mai vibrante exemple de dragoste creştină.

Am putea să ne îndreptăţim şi să spunem că ne iubim aproapele, doar făcând milostenie sau emoționându-ne când auzim la radio sau vedem la TV tragedia cuiva. Este un pas înainte, dar nu este de ajuns. Dragostea creştină nu se limitează la pomeni făcute mai mult automat şi la suspine de serviciu, în faţa televizorului. Trebuie să avem o atitudine sinceră faţă de cei din jurul nostru – atunci când facem milostenie, să o facem din toată inima, iar când compătimim pe cineva, să o facem din tot sufletul. Şi nici aceasta nu este unitatea de măsură deplină a dragostei frăţeşti dintre creştini.

Dragostea este desăvârşită atunci când ne rugăm pentru fraţii şi surorile noastre, fie că ne sunt prieteni sau duşmani, fie că au aceeași religie sau nu, fie că au aceeași cultură sau nu. Unitatea de măsură deplină a dragostei este atunci când ne aflăm în comuniune perfectă cu toţi oamenii.

Suntem egali dar nu suntem la fel

Chiar dacă suntem făcuți de același Creator nu înseamnă că suntem toți la fel. Nici chiar gemenii nu sunt exact la fel în toate privințele. Atât știința, cât și teologia confirmă același adevăr: codul genetic reprezintă informație genetică, unicitate și, paradoxal, variație. Codul genetic este unic pentru oameni, cu toate ca, în același timp, este diferit pentru fiecare om în parte. Deși are unicitate în sine ca alcătuire, totuși  el reprezintă  o infinitate a diversității. Aceasta dovedește că avem același Creator. 

Unicitatea codului genetic își are izvorul în unicitatea dumnezeiasca, de aceea, viața omului pe pământ este irepetabilă și cu o singură identitate, care marchează sufletul fiecăruia din noi, identitatea pe care o avem prin nume, prin cod genetic, deci prin creație, și îndumnezeită prin Sfântul Botez.

Diferiţi, dar egali, este un principiu al egalităţii şi respectului reciproc. A fi diferit de semenul nostru nu însemnă a avea prejudecăți la adresa acestuia, nu însemnă acceptarea rasismului, nu înseamnă încălcarea drepturilor ce i se cuvin.  Toţi suntem diferiţi, dar în acelaşi timp, egali. Suntem diferiți în ce priveşte talentele, pasiunile şi personalitatea, în ce privește străduința fiecăruia de a-și îndeplini datoriile atât față de Dumnezeu, cât și față de aproapele și față de sine, suntem diferiți ca informație genetică.

Dar suntem și egali. Semnul de egalitate care s-ar pune în relaţiile pe care le împărtăşim cu cei din jurul nostru nu vine din spaţiul pe care-l ocupăm şi nici de la ceea ce considerăm că ceilalţi aşteaptă de la noi. Semnul de egalitate rezultă tocmai în virtutea faptului că am fost creați de Dumnezeu, egalitate ce există numai în Dumnezeu, semnul de egalitate este dat de respectul și iubirea faţă de cei de lângă noi şi de posibilitatea de comunicare pe care trebuie să o valorificăm.

Egalitatea nu înseamnă neapărat uniformitate. Sub inegalitățile de tot felul, diferențe de sex, de vârstă, de forță fizică, dincolo de deosebirile de inteligență și de voință, în toate ființele umane se găsește un caracter comun, identic; se găsește calitatea de a fi o ființă vie, cugetătoare și conștientă, se găsește ”chipul lui Dumnezeu” în noi.

Suntem oameni și suntem egali, dar suntem și diferiți. Aceste două definiții sunt legate una de cealaltă căci ceea ce ne face egali ne face și diferiți. Toți suntem creați după ”chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, avem aceleași drepturi, deci suntem egali. Dar când vorbim despre a avea o opinie proprie și de a gândi într-o manieră unică, de a face lucruri folositoare, atât nouă cât și semenilor noștri, aici nu mai vorbim despre egalitate, ci despre diferențiere.

Egalitatea nu respinge diversitatea, ci incorectitudinea tratamentelor sociale, superficialitatea judecăților și adoptarea ideilor gata-făcute care ne fac prizonierii etichetelor și șabloanelor, care schimbă adevăratele valori cu falsele valori. Diversitatea, nuanțele personalității, onestitatea în gândire și exprimarea ideilor religioase și morale nu trebuie întunecate sau cenzurate de inegalitatea socială.

În epistolele către corinteni, vorbind despre deosebirile dintre noi, apostolul Pavel subliniază ideea că ele nu ar trebui să ne dea un sentiment de superioritate, ci, dimpotrivă, ar trebui să ne ajute să înțelegem că avem nevoie unii de alții. De asemenea Însușii Mântuitorul spune. „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”.  (Matei 20 : 25,27).

Timpul e risipit atunci când e folosit pentru prejudecăți, superiorități, ipocrizii și competiții inutile, însă același timp se dilată și e suficient atunci când e folosit în mod potrivit: pentru iubire, prietenie, onestitate, dreptare, milostenie răbdare, corectitudine și stare de bine.

Indiferent de toate aparențele, la final suntem cu toții atât de egali, dar atât de inegali totodată.

           În fața lui Dumnezeu, în fața vieții, în fața morții suntem perfect egali. Și în această situație nimic nu mai contează. Nicio prejudecată. Niciun stil vestimentar. Nicio religie și nicio culoare a pielii. La final suntem cu toții egali!

Bibliografie

Izvoare scripturistice

  1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Anul 2015.

Izvoare patristice

  1. Sfântul Tihon din Zadonsk, Dragostea și mila față de aproapele, Traducere: Denis Chiriac, Editura Doxologia, Anul 2018

Cărți

  1. Jean Claude-Larchet, Învățătura Părintelui Serghie, Ține candela inimii aprinsă; Traducere: Marinela Bojin, Editura Sophia, 2015.
  2. Teofil Pârâian, Arhim, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura: Doxologia, Anul:2014

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *